Povesti de adormit copii

A mai trecut inca un an .. primul sfert de secol s-a terminat. Acum ca sunt in momentul asta, pot spune ca a trecut foarte repede. Parca ieri ma dadeam pe sanie pe ulita la tara, sarutam o fata intr-o scara de bloc, aveam emotiile Capacitatii sau BAC-ului, spuneam la revedere celor dragi si plecam in lumea larga…

Dar toate astea au trecut, au venit noi oameni si intamplari in viata mea si am ajuns pe meleaguri straine. Poate ca multe din ele nu mi le-as fi imaginat acum 5-6 ani dar au trecut la fel de repede precum au venit. Sper ca m-au invatat cate ceva si nu am ramas obtuz la lectiile lor.

Viata imi pare acum un amalgam extraordinar de experiente antitetice, care nu se opresc din a ma surprinde continuu. Incerc sa-mi gasesc un scop in ea, ma caut si ma creez pe mine in proces si sper ca voi reusi sa realizez ceva bun si interesant pentru cei din jurul meu si nu numai.

Pentru ca tot e Pastele, ii multumesc Domnului pentru viata aceasta, pentru bune si rele, pentru parintii dragi, pentru iubiri si dezamagiri, pentru tot ceea ce sunt, am fost si voi fi … si pentru momentul infinit, acum.

De-acum incepe timpul real al maturitatii, al responsabilitatii si ca intotdeauna, al mirarii si uimirii fata de diversitatea oamenilor si creatiilor lor. Tot ce-mi doresc e sanatate, intelegere si iubire in suflet; celor dragi, cat si mie. Daca vor fi astea, viata isi va derula firul lin si intins

Sa fiti iubiti !

Un post venit pe moment…ma uitam la un videoclip romanesc pe youtube.. sunt la munca, inconjurat de danezi, de un cer intunecat care tot sta sa ploua de vreo 2 ore, si muncesc pe “plantatiile” altora pentru un ban in plus.

Uneori .. as vrea doar sa fiu acasa, sa vad strada plina de numere romanesti !

O alta zi tipica daneza, dupa ce ieri a fost Soare mixat cu nori toata ziua. Aceasta tipica zi consta in ploaie cateva ore, soare si vant jumatate de ora si apoi iarasi ploaie. M-am obisnuit cu chestia asta, dar ce e mai ciudat, e lipsa de lumina..chiar si cand e Soarele pe cer. Iar daca a disparut printre nori imediat se pune frigul, iar iluminarea face pa-pa.

Chiar daca am activitati suficiente sa ma tina ocupat, tot procrastinez, o chestie tipica studentului, ceva gen a doua natura. De ce sa fac ceva acum cand pot sa o fac maine, nu ? E logica purrrfeecta : ))

Oricum, cu pseudo-primavara/vara asta, am iesit si noi mai mult din casa, jucam fotbal si baschet mai des, am fost la un eveniment organizat de Societatea Internationala din Herning, iar ieri am facut si-un gratar, ca nah suntem 2 Constantini si am mai dat de-o Elena, printre amicii nostrii care au terminat cu bancile facultatilor. Am mancat si ceva mici ca la Dolj (multumim Mona), unii dupa vreo cativa ani, eu dupa vreo 6 luni. Faptul ca intotdeauna am vorbit limba romana zilnic si am interactionat tot timpul cu romani, mi-a facut sederea mult mai usoara si familiara. Nu stiu daca as mai putea separa un moment trait aici fata de unul trait acasa, sau in orice alt loc de pe Pamant (care sa semene totusi ca fauna si flora nitel ).

Asa ca, am de facut multe, am termene care se apropie peste tot, si o dorinta imensaaaaa sa lucrez…NOT; insa lucrurile progreseaza, irelevant fata de ce as vrea eu. Si oricat de mult mi-ar place sa am timp, doar atat, momente lipsite de incarcatura profesionala sau scolastica, oricat as vrea sa fiu pierdut intr-un colt de paradis, degeaba caut, degeaba visez, pentru ca mai o constiinta care ma trage ca o ancora la ceea “ce trebuie” sa fac.

Si apoi ma gandesc, oare de ce noi am ajuns sa facem numai ceea ce trebuie conform societatii ? Unde si cand ne-am pierdut respectul de sine, iubirea de sine si de celalalt, gandirea pura si dorita onesta ? Citeam despre un trib amazonian pentru care nu exista notiunea de timp cum il stim noi. Oare de ce credem noi ca toate definitiile si obiceiurile pe care le avem sunt si singurele bune? Sau pur si simplu singurele.. ? Pentru ca nu sunt ! Putem fi infinitul, iar noi ne auto-limitam la ceea ce o minte colectiva plina de frica de necunoscut si dornica de o siguranta efemera, plasmuieste pentru noi. De ce ?

N-am mai scris nimic de mult aici …plictiseala sau lipsa de chef, nu stiu, poate doar leneaaa, ca-i cucoana mare.

Mai e putin si o sa ajung iarasi acasa, mi-a lipsit mancarea romaneasca si mi-au lipsit cei dragi. Chiar daca am terminat cu examenele inca mai am proiecte pentru scoala si mult de munca la Grundfos. O sa trebuiasca sa trag tare pana in toamna, si sincer sa va spun, mi s-a luat de facutul proiectelor si scoala. Tot prin experiente directe se invata mai mult..

Cam atat pt (re)inceput..o sa mai urmeze ceva, candva, cumva, de undeva ..

E 1 noaptea, nu mi-e somn, m-am uitat seara asta la Resident Evil ultimul aparut. Destul de slab mi s-a parut filmul fata de anterioarele (nu c-ar fi fost seria vreo mare capodopera).. Stau pe un scaun tip fotoliu de la IKEA (ca tot ce am in studio), cu picioarele pe scaunul de la birou, cu laptopul pe picioare(aici cred c-ar fi buna placa de lemn a lui Vali ca se cam incalzeste HP-ul asta). Ascult Kiss FM, la ora asta e chiar OK, in sensul ca melodiile pe care le pun chiar nu se repeta de 5 ori pe ora.

Au trecut deja 2 saptamani de cand sunt in Olanda, m-am mai obisnuit cu mediul si cu oamenii. Joia trecuta am fost in Haga la o colega de grupa, la un get together de ziua ei. Un apartament foarte fain si spatios, cu vedere si facilitati faine. Multi olandezi, cativa internationali, dar au fost niste discutii OK cu niste oameni tineri si deschisi. De apreciat ca fac eforturi mai mari decat danezii in a purta discutiile in engleza chiar daca esti singurul strain din grup. Dupa vreo 3 ore de stat acolo, am plecat cu fetele cu care venisem (o indianca si o grecoaica din grupa) spre centrul Hagai. Pe drum am vazut putintel din oras, e un mix interesant si curat intre casele de tip vechi si gigantii de sticla si otel. In centru ne-am intalnit cu un italian, nou si el la TU Delft si ne-am aciuat la niste beri in zona de promenada la niste terase in aer liber. Dupa inca o ora pe-acolo ne-am indreptat spre gara, unde de-abia ce-am prins ultimul tren spre Delft. Luand biletul am vazut ca doar cardurile Maestro merg la automate (ceea ce din cate stiu eu despre sistemul bancar, sunt cele mai varza carduri ca facilitati oferite), asa ca indianca mi-a luat si mie bilet. Intrebandu-i pe cei care controlau biletele la intrarea pe peron, am realizat ca oamenii de fapt nu prea stiu, nu-i intereseaza si intr-adevar par (si probabil sunt) la fel de plictisiti si plictisitori ca si functionarii romani. (extra point for Danmark).

Sambata seara m-am dus neinvitat la o petrecere din caminul vecin, nu prea era mare lucru, multi olandezi si cativa portughezi, am facut cunostiinta cu o portugheza care zicea ca vrea sa viziteze Romania, am stat un pic de vorba, cand s-a dus si ea spre casa, am plecat si eu.

Azi am vorbit si cu Alex care s-a intors OK, nitel obosita , din experienta ei asiatica, astept impresii(mai multe) si poze de p-acolo.

De multe ori realizez ca-s prea acaparator cu unele persoane, iar cu altele, uneori, prea indiferent. Gandindu-ma la chestia asta, am dat peste un filmulet mai vechi despre greutatile de “conectare”(Fatza galbena zambitoare), ale parintilor cu copii plecati peste hotare, si mi-am adus  aminte, inca o data, cat de greu trebuie sa le fie alor mei, singuri acasa.

Asa ca, inca o data, si celor pe care ii prea stresez si celor pe care ii reped, imi cer scuze pentru lipsa mea de tact si rabdare si va promit ca incerc sa ma schimb, doar ca nu-i asa de usor pentru un Berbec )

Inca fac planuri, inca ma gandesc cum sa trec si peste semestrul asta, sa trec peste toate cu bine, dar curand va trebui sa ma apuc fizic de treaba, si-o sa fie interesant si greu, un nou capitol de munca serioasa, pe care, de data asta cu adevarat o sa -l fac singur, o noua si necesara demonstratie de incredere in sine si putere de concentrare, de care eu am nevoie de la mine, pentru mine. (un pic cam narcisisto-egoist a sunat fraza asta nu?…dar nu e, cel putin asa cred ).

Banii de la Erasmus inca n-au venit, dar sunt aproape de niste raspunsuri definitive de la universitate pentru problemele lor cu contul, asa ca, ar trebui sa se rezolve saptamana asta. Trebuie sa cumpar si carti, sa caut si bilete de avion, sa nu mai zicem de diversele planuri de a vizita Olanda si chiria pe Octombrie care o sa vina in curand.

Ah, si cred ca am nevoie de-o bicicleta si p-aici…

Intr-un final am ajuns si pe taramuri olandeze. La finalul lui August am avut in sfarsit Sales Meeting-ul la munca, sedinta vreo zi juma, dar in rest ne-am distrat, am glumit mult, am baut ceva bere, si niste vin romanesc(la un restaurant foarte fain pe faleza in Soenderborg) si am vizitat si Danfoss Universe, un mini parc de distractii bazat pe natura si fizica. Chiar daca n-au fost zile petrecute doar cu danezi, a fost in spiritul danez, ala care il au acasa si care nu-l etaleaza la munca. Atunci, acolo, danezii, mancarea si chiar bautura daneza, mi-au placut. A fost un weekend frumos, as fi vrut sa continue distractia un pic mai mult.

Oricum, dupa inca o sambata seara in Club Black cu Claudiu, Danone si colegul de ap. al lui Danone si noile fete de la exchange students, niste frantuzoaice si germance foarte de treaba, si da…”bune mah”,  Duminica mi-am facut bagajele, iar Luni dimineata, in stilul tipic de a pleca la munca si lasandu-l pe colegu’ dormind, de data asta, l-am trezit 10 secunde, i-am zis la revepa, dat noroc si m-am carat cu titamai rucsacul de munte in spate si cel de munca in mana spre gara. Trenul a venit la timp, iar in autobuzul de langa statie, era Radina, careia i-am facut cu mana, ultima fatza cunoscuta plecand d-acolo..

In orice caz, am ajuns dupa 4 ore jumatate in Kastrup, aeroportul Copenhagai. Bineinteles ca locul ala mare(nu atat de mare ca Schiphol, dar totusi muuuult mai mare decat Otopeniul), e  intortocheat, cu terminale puse aiurea, samd, dar, asta e lucrul bun la danezi, peste tot ai semne catre tot ce ai vrea, poti sa fi cea mai mare tuta, ca tot vei ajunge la destinatie in timp util. Asta, asa, ca laitmotif. Am ajuns cam cu 2 ore inainte de zbor acolo, mi-am lasat rucsacul cel mare la check-in, m-am furisat pe la SAS Fast Check-in, ca nu era coada si cel de la intrare m-a lasat sa trec pe la securitate p-acolo (Fast check in SAS se face de obicei doar pt cei cu bilete business class, si implica direct doar zborurile SAS, scapand astfel de o coada de minim o jumatate de ora la security-ul normal). Am luat toate magazinele la pas prin toate cele 3 terminale(si da, poate s-o zice terminaluri si nu terminale, dar sincer… nu prea ma doare asa de tare incat sa caut), nu am prea vazut mare lucru, luat cateva chestii mici, schimbat ultimele mele coroane in Euro si mancat la un fast food si dus spre avion.

Zborul a fost rapid, doar o ora, cu Soare tot drumul, un pic de nori deasupra Amsterdamului, dar faina privelistea. Olanda e “plina” de sus, pana la urma sunt 18 milioane pe o suprafata destul de mica, unde mai pui ca au si atatea canale. La capitolul organizare si curatenie, olandezii sunt mai slabi ca danezii, cel putin asta mi-a fost impresia pana acum si n-am vazut mare lucru s-o schimbe. Trenurile mai murdare si old fashioned, intarzieri, harababura exact ca-n gara din Brussels. Primul lucru care-l observi la olandezi (sa nu mai pomenim ca-s blonzi/de, cu asta ne-am obisnuit de la danske mensker), e ca sunt INALTI. Tipele majoritatea cat mine sau mai inalte, tipii cu 1 cap peste..Nu degeaba-s considerati cel mai inalt popor din lume. Pe langa cei ai pamantului, sunt si foarteee multi naturalizati, asa ca mixul cultural e mult mai mare, si putem spune, discriminarea mai mica. Ajuns intr-un final in Delft, am luat un taxi, cu preturi mult mai mici ca-n DK as putea spune, am ajuns la Charles, colegul kenyan din Danmark venit si el aici pt un semestru de exchange, m-a gazduit pe-un fotoliu care initial parea foarte comfortabil(nu si dupa 7 ore jumate de incercat sa dorm in el..), pana dimineata cand s-a deschis biroul companiei de locuinte, mi-am luat cheia, am trecut pe la facultate, mi-am luat alte materiale si informatii introductive si m-am indreptat spre noua mea casa pentru urmatoarele 5 luni.

Am gasit-o nu cum as fi vrut, murdara, plina de unsoare de la gatit prin cele mai ciudate locuri, si in general neintretinuta. M-as fi asteptat ca la sumele mari de bani cerute, ca totul sa fie nou si curat, dar se pare ca olandezii-s mai apropiati de romani decat de danezi (asta nefiind doar experienta mea, ci si a altor cativa noi colegi). Oricum ce sa faci, am scris acolo pe inventar ce si cum, a venit un nene mi-a zis ca nu poate schimba nimic ca nu e nimic rupt, ca asta e, ca n-au bani ca tra la la, spunandu-i totusi ca cer foarte multi bani, ca ar trebui sa aiba cu ce sa faca totul OK, ca in DK e mai ieftin si mult mai OK, dar omul dadea din umeri exact ca orice alt functionaras roman. Mi-a zis sa le dau mail celor de la birou si sa le trimit poze cu camera…(trimite mai inainte responsabilitatea, ce usor e de facut nu? ). Asa ca m-am apucat si-am smotruit o zi jumate la camera, baie si frigider pana le-am facut acceptabile.

Dupa toate astea m-am dus la primul curs, care nu se tine decat de abia de miercuri saptamana asta de fapt…am intalnit prima romanca de aici, pe care, ca de obicei, am “simtit-o” de cand a intrat in clasa (primul roman intalnit cateva zile mai tarziu, tot asa am simtit cumva ca-i roman, si pana la urma am aflat ca a facut de fapt aceeasi faculta cu mine, doar la alta serie, sa zicem ca in cazul lui ar fi circumstante atenuante, poate l-am mai vazut prin Leu, dar in general, pot depista romanii cam peste tot prin lume, doar dintr-o privire). Am mai fost la cateva cursuri, si nu prea difera cu mare lucru de cele din Danemarca, poate doar ca astia se asteapta sa fii prezent la ore ceva mai mult decat ceilalti.

Orasul e frumusel, cam cat un oras de 100k locuitori din Romania, cu 80% din el mentinand cladirile din secolul 17(lucru pentru care e faimos in lume), vechile canale, biserici, ateliere de olarit, samd. Foarte multa lume iese in oras in weekend in timpul zilei, pentru cumparaturi sau pur si simplu o cafea la o terasa sau o plimbare, sau jucat Petanque in piata din centrul orasului. Turisti sunt garla, vin de peste tot pentru acest mic orasel, situat intre Haga si Rotterdam, sa se plimbe pe stradutele astea.  Nu stiu de ce, dar cand oi fi si eu un turist mai serios, cred ca o sa vizitez natura muuult mai mult decat niste stradute. Poate am vazut deja prea multe de tipul asta prin vest, poate ca nu mi se mai par mare lucru, sau poate pur si simplu imi place un peisaj maiestuos mai mult decat un lampadar aprins in noapte, nu stiu ce e, dar mi-ar place mult mai mult sa stau pe marginea unui lac admirand apusul la orizont…

Revenind la capra vecinului olandez, campusul e mare, sunt facultati de toate cele si oameni de peste tot si de toate varstele as indrazni sa spun, dar nu prea am auzit/vazut cine stie ce petreceri pana acum, aici mediul mai restrans si deschis din Herning castiga !

O sa fie un semestru lung si greu, plin de scoala si de munca, cu prea putin timp pentru mine, dar sper sa-mi fac ceva prieteni si cunostiinte si pe aici si sa ma intorc succesfull in Danmark la anul.

De abia astazi, la o saptamana de cand am venit, iesind din baie, stergandu-ma pe maini, m-a “lovit”. Mi-am dat seama, intr-un final, ca eu stau singur acum, ca e prima oara, la cei 24 de ani ai mei cand locuiesc singur, cand am the whole place (toti cei 16 mp) for myself. And that felt good ! Sa nu trecem pe partea supra-entuziasmata insa, e bine sa ai locul doar pt tine, dar singuratatea trebuie consumata cu moderatie ..

Mai e un pic si vine si Septembrie. Vara asta am fost acasa am vazut si Viena, o seara si  o dimineata si ceva din Austria, i-am vazut iar pe cei dragi si m-am intors la munca cu dorul dupa mine.

Am plecat la sfarsitul lui Iunie, tot cu masina, cu Claudiu, de data asta nu pe traseul uzual pe Praga, ci pe Viena, si prin “marele”Parndorf. Am trecut peste Dunare de vreo 5 ori mergand in linie dreapta, in Bavaria si am ajuns la Viena, la Palace Hostel, un hostel foarte fain si ieftin in varful dealului, de unde se vede toata Viena. Ajungem noi seara, ne cazam, intrebam la receptie cum putem ajunge in centru, si norocul face ca traseul sa fie simplu si ieftin(fata de multe alte capitale europeene, si da aici intra si mioriticul nostru Bucuresti). Am iesit pe strada, a venit busul, si noi ne-am pus in fata, langa sofer cu gandul ca ne uitam si suntem atenti cand sa coboram sa ne ducem la U-Bahn. Dupa ce discutam noi diverse p-acolo, incepem sa vorbim intre noi, despre sofer, ca-i da in curbe si pe dealul ala in masina, ce-l doare pe el, ca nu-i masina lui. Mai incolo ne gandim sa-l intrebam citez “pe asta” unde trebuie sa coboram pentru metrou. Se duce Claudiu la el, intreaba in engleza unde coboram si noi sa luam metroul. Atunci omul, foarte senin, spune : aaa, nu unu, nu doi, a treia. Moment in care, eu care am dat de romani cam peste tot pe unde am mers prin Europa pana acum, ma gandeam ia uite, inca unul, si am si facut misto de el(asa ca, nu mai judecati oamenii pe niciunde, pe langa faptul ca nu-i frumos, mai exista si riscul sa va inteleaga). De fapt tipul era sloven, si lucrase ceva timp in constructii cu romani, si invatase si romana.. Oricum, a fost de treaba, ne-a ajutat, ne-a spus unde sa coboram si cand sa venim inapoi pentru ultimul bus sa ne duca iar la “diala”.

Metroul curat, foarte usor de mers cu el(in sensul ca n-au bare ca la Bucale, sau portile zidului lui Hadrian, ca in Paris), adica au incredere in tine sa-ti iei bilet si sa-l compostezi, stiu e un concept nou si interesant de studiat pentru romanul de rand. Trenul in sine ca cele din Copenhaga, adica fara conductor, merge si la suprafata si subteran. In centru totul curat, frumos aranjat, multa lume care bea o bere sau un pahar de vin si mananca la terase, sau chiar pe strada pe jos, pe borduri, e o atmosfera linistita. Magazine peste tot la parterul cladirilor, de toate tipurile si gusturile. Ne-am plimbat noi rapid am vazut vreo 2 palate, primaria daca nu ma insel, si diverse alte cladiri impunatoare si vechi, restaurate perfect. Am mers pe stradutele mici, ne-am intors iarasi in centru si am mancat la Macdo(nu prea tare mancarea la Macdo la ei, si nici Cola). Apoi am baut un Bud pe o bordura in piata catedralei asa ca localnicii, au trecut si niste uruguayeni in tricouri si cantand, fericiti ca echipa lor nationala castigase. De la un balcon, a rasarit un vienez care a scos o vuvuzela si a inceput sa sufle in ea, in intampinarea celor de jos. Totul a aratat pentru noi ca o seara normala de oameni de multe nationalitati care traiesc fericiti impreuna. Nu degeaba Viena a iesit orasul cu cel mai bun trai in 2010, luandu-i locul Copenhagai.

Am plecat inapoi spre hostel, la un 12 jumate noaptea am ajuns, ne-am bagat in vorbe cu niste americance, dar n-am continuat flirtul ca trebuia sa ne trezim de dimineata sa plecam spre casa, ca altfel, in Europa de vest hostelurile sunt pline de tineret de peste tot, persoane inteligente, libertine, petrecarete, de treaba si in cautare de lume noua.

Ne-am dus la somn, a doua zi de dimineata, am mancat, ne-am carat spre Parndorf, unde am stat vreo 2 ore, era foarte cald, “marele”mall e de fapt o chestie destul de mica, fara prea multe branduri, si mai scump decat orice mall din Romania. Orice as/am fi auzit despre el din tara, s-a dus pe loc. Am luat cateva haine, ce am gasit la oferta, si am plecat spre casa. In Ungaria am stat o ora degeaba pe autostrada ca inteligentii de unguri s-au gandit sa toarne asfalt pe ambele benzi de pe sens, fara sa deschida o alta banda pt trafic, cum am vazut in Cehia, Germania si Austria peste tot pe unde se lucra. Oricum, mergem mai departe, la Szeged in benzinarie un cuplu, o romanca cu un italian, ne-au rugat sa-i ducem in Romania ca nu stiau cum sa se descurce prin Szeged. I-am luat dupa noi, undeva la Caransebes ne-am pierdut insa. Dar se descurcau si ei d-acolo pana la urma. Drumul pe defileul Dunarii absolut deplorabil, s-a injurat cu spor si s-au luat si ceva gropi serioase.

Am ajuns acasa in sfarsit cu ai mei, am petrecut o luna plimbandu-ma intre Tg-Jiu, Novaci, Ranca, Novaci, Tg-Jiu, Novaci, Bucuresti, Tg-Jiu, Timisoara, Tg-Jiu, Craiova, Bucuresti, Tg-Jiu, Novaci, Tg-Jiu si iarasi Danmark.

Pe acasa am vazut si eu dupa 6 luni parintii dragi, rudele, prietenii, pe dragalasii de Andi si Alexandra cea mica si pe cea mare de 2 ori

Am stat cu Vali si Mihai la o berica dupa ce ne-am luat in sfarsit cartoanele de ingineri. Si am mancat o shaworma pe banca in fata facultatii ca-n multe alte ocazii. Vazut-am mai multi colegi/e si prieteni/e, dar nu toata lumea pe care as fi vrut s-o reintalnesc. Am fost cu Kiki la mall de cateva ori, m-am uitat cuminte la Tom&Jerry pe un scaunel de copchil in C&A, sa fie treaba treaba. Vazut-am cu Luca si gasca lui la Plaza, Inception, chiar tare filmul, il recomand. Am vazut si Lipscaniul cel nou cu  Anushka maya si Alex si Mihai si Ralu si Kia cea de la saint piter. Am fost cu Alex la window shopping si catching up prin marele AFI, asa pe fuga. A fost placut, chiar daca, canicula a facut sederea generala acasa destul de grea. Cand m-am intors aici erau 18 grade afara, acum sunt vreo 15 si ploua incontinuu de vreo saptamana.

Vazut-am si pe Ioana si pe mama Tinca si pe Mosica si pe Albi si pe unchiu Gheorghe si pe Popesti. As fi vrut sa mai stau cu ei toti, sa mai povestim, sa mai stau prin Romania, ca prea putin am stat, chiar daca a fost o luna jumatate.

Trecut si prin Craiova, met Lexa again, mi-o aratat mai multe prin oras, centrul arata foarte tare si fantana arteziana care functioneaza pe ritmul muzicii clasice si Vangelis, din fata statuii lui Misu’ Bataiosu. Chiar nu ai zice ca e “capitala” rromilor.

Vazut si pe Kikina la Novaci si pe Alinus la BAC sa-i fiu lucky charm ) am mai citit ceva chestii interesante legate de psihologia transpersonala si evolutia spirituala, ca astea-s goangele mele, cum zice tata, cu toate ca m-au ajutat destul de mult sa vad lumea intr-o lumina noua, mai buna.

Am baut si cu vericu’ ceva berici la Timisoara, am calculat pontajul domnisoarelor care lucrau de zor pe Calea Aradului, am mai dat un Starcraft asa de old times sake, chiar daca Heroes n-o mers. Am mai vazut un pic din muntii Parang, si l-am mai vazut pe tataia, in putere ca de obicei, oricat o mai plange el de una de doua, la 89 de ani se tine FOARTE bine. Sper sa-l prinda 100

Totul a fost per total OK acasa. Ale mele unitati parentale inca se tin in picioare, chiar daca le sunt subrede, inca ma sufoca ei cu iubire, dar e si asta bine intr-un fel, o durut sa plec iar de acasa, sa-i las acolo in parcare si stiu ca pe ei i-a durut si mai tare si-mi pare rau pentru asta. Insa mai am nevoie sa invat si sa vad multe inainte sa ma intorc. Nu cunosc de unde stiu asta, sau cum, pur si simplu o simt. Dar de intors, sigur ma voi intoarce pe plaiurile noastre mioritice in sensul propriu, de data asta.

La plecare am mers pe Defileul Jiului, Petrosani, Hateg, Deva, niste zone superbe, si mai departe Ungaria, Slovacia 70 de km si Cehia. Am oprit la Praga in acelasi hostel de asta iarna, iar in apartament am dat de alti 4 romani, care plecasera in concediu prin Yurop. Am ras ceva in noaptea aia, am dat toti tipii un cor de sforaituri si dimineata am continuat drumul pe ceva drumuri europeene cehe, ca inca nu au deschis autostrada. La nemti numai pe autostrada. La danezi insa, dupa ce am trecut de Vejle, la vreo 70km de casa, a aparut pe bord Engine Failure, Low Oil, s-a oprit motorul si la 1km mai incolo,acolo a ramas. Om sunat peste tot, bateriile de la telefon picau pe rand, a venit pana la urma Nicolas, un coleg de grupa danez sa ne ajute, am impins masina de pe autostrada, am lasat-o in parcarea Scania si ne-a dus Nicolas acasa, am ajuns pe la un 12 noaptea daca-mi aduc aminte bine. Pana la urma dupa ceva cheltuieli substantiale ale lui Claudiu, dar tot mai mici decat daca am fi tractat-o atunci pe loc, masina o fo reparata (avea furtunul de la ulei crapat, tot uleiul se scursese pe drum).

Pe aici am intalnit noii romani veniti la scoala, mai multi ca anul trecut, am fost pentru prima oara vara asta la baie(la lacul din nordul orasului), am inghetat in apa 10 minute, m-am aruncat de 2 ori de pe ponton in cap si-am iesit ca eram sloi. Apoi am facut un gratar si apoi o venit ploaia. Foarte frumos, typisk dansk.

In rest multa munca, planuri pentru scoala, platit muuuulti bani olandezilor de la Delft pentru cazare, cumparat bilete de avion/trenuri.

Acum mai ramane sa termin cu Sales Meetingul de sapt asta, iar Luni zbor spre Amsterdam si incep experienta de 1 semestru Erasmus in Olanda la TU-Delft.

Momentan, cam atat ) O sa continui cu impresii neederlandeze cand o sa am ocazia.

bai bai,
D

Da, ma simt acolo, iarasi la granita, trec inapoi, cred.

De mult timp nu m-am simtit asa de pregatit sa trec inapoi. Poate am stat suficient in delasare, poate am obosit sa stau..

Unde as trece inapoi, te intrebi ? Pentru tine poate nu are cine stie ce impact sau importanta. Pentru mine insa, conteaza, chiar foarte mult.

Trebuie sa-mi reactivez mentalitatea actiunii, a responsabilitatii si a facutului azi ce nu mai vreau sa las pe maine. De ce trec inapoi ? Pentru ca, asa am fost cand eram mic..unii ziceau ca-s prea matur pentru varsta mea. Poate ca n-ar fi trebuit sa fiu, poate ca ar fi trebuit sa fiu mai mult timp copil, sa fiu mai rebel, sa fiu un adolescent nebun. Ar fi fost niste experiente in plus, dar ceea ce aveam totusi, era o mai mare incredere in mine si in cei din jur. Poate pentru ca simteam ca deja trecusem candva, undeva, prin toate celelalte si nu ma mai atrageau.

Etapele ciclice ale vietii, si nu numai, sunt aici sa ne invete ceva, sau mai bine zis, sunt niste chestii redundante care sa ne ajute sa bagam la bibilica ceea ce ar fi trebuit sa intelegem de la inceput. Toti suntem unici dar toti suntem unul. Actiunile noastre de aici, chiar daca par insignifiante, totusi, conteaza ! Suntem importanti fiecare dintre noi, si trebuie sa ne traim viata cum credem de cuviinta, trebuie sa fim stapanii nostri, sa fim mai buni si mai intelegatori.

A fii responsabil, mult mai muncitor si ceva mai ambitios catre ceea ce conteaza pentru tine, nu e neaparat ceva obsesiv sau prea rigid, dar ca sa nu fie asa, depinde si de mine, si de tine(da, si tu ai problemele astea uneori), sa nu devenim automate, sa nu fim niste masini care trec prin etape doar pentru ca trebuie. Viata asta ne ofera tot ce avem nevoie sa invatam si sa mergem mai departe..acum eu am nevoie de un pic mai multa disciplina si dorinta. Dorinta de a face bine altora, de a invata mai multe despre mine si despre lume, de a fii de folos, de a fii pur si simplu, de a gasi si de a regasi.

Am nevoie sa fiu eu, un eu complet, care poate sa fie de incredere pentru altii si pentru sine, care indrazneste si care iarta, care munceste si invata, care intelege si ajuta.

Trecerea asta e mai mult ca un salt in gol, in care tot ce nu se zdruncina e credinta mea ca voi fi mai puternic si ca voi fi mai bun, pentru mine si pentru cei din jur.

Plecarea

E ziua cu James Bond-ul francez..

Trezirea pe la un 11, 12, facut bagaje, uitat iar la niste Gad Elmaleh cu fitili, say goodbye to Manooouuch and Vlademilian si plecam spre gara. Stiam de faptul ca pana la 16:00 nu merge nimic spre Paris pentru ca se lucra pe linie, asa ca am zis ca-l iau pe primul dupa, la 16:20. Ajungem noi la gara, si anunta astia ca mai dureaza pana la 17:30, asa ca da-i si asteapta, ne urcam in trenul naveta care ne duce la gara de legatura cu “grandes lignes” si ne bagam la bistroul din gara respectiva, de la Les Aubrais. Dam si de niste danezi prin tren, cu toate ca aveau un accent mai ciudat, probabil mai dinspre Copenhaga. Ne mai prostim nitel pana vine trenul, care era de RER (metrou parizian), asa ca nu foarte confortabil.

Vine trenul, mai stam pana la 17:35 cand se da semnalul de plecare, iau la revedere in graba, fetele scot un servetel si-l fac pe din doua, sa faca si ele ca-n filme cu batista .. ) Le merge treaba ca au zis ca le-au facut cu mana si altii

Las Orleans-ul in urma ingandurat, cu castile in urechi, ascultand Bere Gratis(iar). Trenul merge repede, cel putin 120-130 km/h, ajunge la marginea Parisului la Etamps, si acolo mai sta inca 20 de minute pana porneste iar, trecem peste zona de lucru, cam stramta, cu mult pamant pe langa, probabil o alunecare de teren. Inca se lucra de zor, erau zeci de buldozere si oameni garla. Ajungem la Paris-Austerlitz, toata lumea jos, cobor la metrou, cumpar bilet de la un automat direct pana la Charles de Gaulle. Iau primul RER pana la Saint Michel – Notre Dame, unde schimb pt cealalta linie, spre aeroport. Problema e ca merge doar pana la Gara de Nord(probabil si p-acolo se lucra). Ma urc, ne dam toti jos la Gara de Nord, urc un nivel ma invart p-acolo gasesc linia 43, cobor la ea, si vad ca trenul spre Charles de Gaulle vine de abia la 19:31 (peste vreun sfert de ora, eu aveam avionul la 21:00).

Vine trenul, ma urc, ma asez, in fata mea un cuplu de blonzi (dar Ana, blondul nu era ca al lui Gad, mai degraba ea era mai infipta ). Facem vreo 40 de minute pana la Charles de Gaulle 1, unde coboram toti 3, eu o iau inainte, si fac pe jos distanta pana la terminalul 3, vreo 5-7 minute. Ajung la terminal, lume muuuulta, ma duc la Cimber Sterling la Check-in, era doar o persoana in fata mea. Ii dau bagajul tipei si-mi spune ca trebuie sa-l platesc la Swissport, care era un pic mai incolo. Ma duc la Swissport, doar 2 persoane in fata, dar, nah, functionarii francezi mai ca romanii, tipa d-acolo vorbea la telefon intr-una, isi rezolva chestiile ei, mai greu cu ajutatul clientilor, care nu de alta, dar se grabeau. In spatele mei erau si cei 2 blonzi. Platim, ne intoarcem la check-in si ne da tipa boarding pass-urile. Ne punem la una din cele 3 cozi, lungi de vreo 50-60 de metri pentru trecutul prin security check. Era 20:35. Si da-i si asteapta si merge greu, si trece timpul si noi ne zicem ca n-au cum sa plece fara 3 oameni aici. Mai trece timpul, se face fara 10 si noi tot la jumatatea cozii. Ma duc in fata, si il strig pe unul de la security d-acolo, ii arat boarding passul si ii zic ca mai avem 10 minute pana pleaca avionul, sa ne treaca si pe noi in fata. Asta se uita, zice, ahh, nu-s probleme, stati la coada normal ca daca aveti boarding pass deja nu pot pleca fara voi (corect, ca aveam deja bagajele in avion si ei stiau ca noi suntem acolo tocmai pt ca facusem check-inul). Problema era insa, lipsa de grija a omului pentru faptul ca intarzie zborul numai pentru 3 oameni..dar francezii, mai cu lenea, mai cu durutul prin parti, parca-mi aduce aminte de acasa.

Ma intorc la coada, le zic astora ce mi-a zis francezul(sa nu uit, ea era canadianca si el probabil danez, dar la security aveam sa aflu ca de fapt el ramanea si doar ea mergea mai departe, dar ne-am facut de o a 3-a persoana acolo la detectoare, o daneza care s-a luat dupa noi cand a auzit de Cimber). Trece timpul, mai sunt 5 minute si vine ofiterul dupa noi, ca au venit cei de la zbor dupa noi. Ne duce in fata, ne trece repede prin securitate, o tipa d-acolo a luat-o pe canadianca la verificat ca i se parea ei ceva suspect in geanta tipei…mai asteptam si dupa ea. Dincolo ne asteapta un tip de la ground crew cu tot cu vesta reflectorizanta pe el. Termina tipele, si o luam la fuga dupa tip pana la poarta. Acolo noi dam la verificat pasapoartele si boarding passul, el fuge afara si zice ca se duce sa aduca masina. Blonda daneza da sa fuga dupa el afara, tipa asta de la check dupa ea sa se intoarca (n-ai voie sa iesi asa p-afara de capul tau), ea se intoarce un pic speriata ca ce-are asta cu ea, scoate pasaportul si i-l arata, eu ii zic de vreo 2 ori pana se prinde ca de fapt doar nu trebuia sa iasa afara pana nu tragea asta bus-ul acolo (sau cel putin asa credeam, ca doar e normal intr-un aeroport maricel sa intri in avion ori direct prin tunel, ori sa te duca cu autobuzul pana la scara).

Eh, cum ne uitam noi afara, vine Bond, James Bond. In loc de bus, ce vedem, masina lui de pista, un Mazda sau Renault hatchback, ce-o fi fost… iesim repede, intram in masina, noi 3 mirati ca nu mai vazusem d-astea. Si-i da nenea race driver bataie. N-o mai ia pe caile normale, ii da viteza, ia curbe stranse, trece printre avioane, iese in fata unei piste, pune frana brusca, se uita in stanga, in dreapta, nu aterizeaza si nu decoleaza nimic, ii da inainte, trecem pista, apoi iar niste avioane parcate, printre ele, trece iar de o pista in viteza si opreste brusc in fata avionului nostru. Ii multumim tipului si iesim repede, alergam in avion. Cum intram stewardesa inchide usa dupa noi, iar James, care este, care ne adusese ia opritoarele din fata rotii din fata si ii da OK-ul pilotului. Asta porneste, face dreapta un pic, stanga sa intre pe pista si-i da in bot. De cand intrasem in avion, in 3 minute eram in aer. Zbor fain, lin, mers numai cu apusul in zare, ajuns inca pe lumina la 22:40 in DK, astept nitel afara, vine Claudiu si ne caram spre casa.

Asa ca, thanks Bond

Paris – ziua 2

Trezirea pe la un 10, uitat la ceva Gad Elmaleh(le comique, on va sur la scene/Seine pour se reproduire )) ), ma duc cu Ana la faculta sa-i faca Alexandrei ultimele acte pt decazare, si ne caram cu pachetul ei de data asta la tram. Ne intalnim cu Ralu, care vine agale, si pierdem tramul la vreo 5 secunde asa.. Ne ducem la gara, iar urmatorul tren e cam intr-o ora, ajungem in Paris deja cam pe la 2, mergem iar la Atlassib, unde dam de acelasi sibian cu fitze si mistouri in el.

Aici deja imi aduc aminte, cat de civilizat si prietenos m-au tratat toti functionarii publici/privati din Danemarca fata de cei romani, si mai scade din dorul de mitocania romanilor, ca nah, o data merge, dar a doua oara incepi sa te re-intrebi. Dupa ce terminam acolo, si verifica el cat kg are bagajul, ca asta e treaba lui, nu a mea, ca cine stie ce incompetent oi fi eu.. mergem spre Gare de Lyon, de unde luam metroul si ne tzapim cu niste bilete de studenti care erau doar pt weekend valabile, si era vineri. Ne indreptam spre Champs du Mars, cea mai apropiata iesire de “Le Tour Eiffel”. E cald, e aglomerat, aceeaiasi negri si tigani care vand replice de turn, ceva gen 3 bucati la 10 mii, la tot pasul, politia pe biciclete dupa ei din cand in cand.

La turn e cald, si e muulta lume, si e coada, si ne ingradesc astia ca pe animale sa ne disciplineze la coada, o idee buna de altfel, daca nu ne-ar tine blocati in soare sa transpiram nitel. Dupa o inghetata facuta posta de toti 3, platit bilete, stat iar la coada la intrare, trec prin aparatul de detectat metale, bipaie, nu ma baga nimeni in seama, merg mai departe. Intram in sfarsit la baza turnului, si e rece si bine.

Iara ne mai ingramadesc asa putin ca pe vite, si vine liftul, unde e cald, dar macar are ferestre si poti vedea si in sus si in laterale totul. Constructia in sine e bineinteles veche, fierul forjat(pe care unii l-am stii de Resita, dar oficial e tot francez se pare) e solid si grosier, dar iti da senzatia de lucru bine construit. Ne oprim la nivelul 1, nu coboara nimeni si urcam pana la nivelul 2. Acolo trebuie sa te dai jos, sa stai la alta coada pentru liftul care te duce in varf. Facem poze, e frumos, e sus, e Parisul vazut din cer, dar…nimic special, nu ne misca nimic nu e mare chestie, poate e aglomeratia, poate suntem noi prea obositi, caldura nu mai e asa de mare ca acolo bate vantul si te racoreste. In orice caz, ne gandim ca in varf poate e altceva.

Ne punem la coada, popor de peste tot, rusi, brazilieni, nemti, suedezi, romani(noi, care estem, am dat de alti 2 sus in varf), americani(ignoranti ca de obicei), spanioli, italieni, samd. Urcam pana la urma in varf, iarasi lume multa, ne strecuram facem poze, dam tur pe-acolo, ne mai punem pe jos, dar tot nimic special. Poate daca ar fi mai liber, si am putea sa stam mai mult asezati pe jos, asa ca parizienii peste tot(mie mi-ar fi suras si ideea a ceva bun de mancat acolo, atunci ), ar fi fost mai fain, dar nici macar adrenalina sa zici c-ar fi, ca erau geamuri la primul nivel si gratii sus de tot. Deasupra se mai vad vreo 40 de metri, varful propriu zis, unde nu are acces lumea.

Mai stam noi ce stam si decidem sa ne coboram, ne dam jos, discutam lipsa de interes si de zel, mergem iar la RER(una din retelele de metrou din Paris) si ne ducem iar in centru, in fata la Pompidou, cumparam cate ceva de mancat dintr-un supermarket si ne punem cu lumea si porumbeii, pe jos, pe esplanada. Mancam noi, Ana incearca sa-l faca pe Grigore sa vina la ea prin textos(SMS-uri), Raluca vrea si ea sa-si termine berea, dar venea timpul plecarii, pt ca trebuia sa prindem un tren inainte de 23:00(se lucra pe linia Orleans-Paris), si le grabesc pe fete, si le pun sa mearga repede, si Ana alearga chiar desculta un peu prin RER la Austerlitz, dar…cum ajungem noi pleaca si trenul, asa ca mai stam o ora in gara dupa urmatorul, cu picioarele care ne dureau, si Ana care nu l-a mai vazut pe Grigore(daca ar fi venit..), si Raluca care nu si-a terminat berea(nu-i nimic, i-am terminat-o eu ).

Si a venit trenul si ne-am urcat si ne-am intors si asta a fost Parisul in vizita.

Urmeaza si cel doar de traversat si le James Bond prin aeroport in partea a 4-a.